Ioan Petcu, fost mijlocaș cu 363 de meciuri și 135 de goluri în prima ligă, vorbește deschis despre începuturile lui Mircea Lucescu ca antrenor și despre felul în care acesta a marcat fotbalul românesc. Într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor la Hunedoara, Petcu rememorează „epoca de aur” a Corvinului, relația sa cu „Il Luce” și piedicile care l-au împiedicat să joace pentru naționala mare.
Hunedoara: orașul cu două fețe și amintiri neșterse
În centrul Hunedoarei, orașul pare să fi ținut pasul cu vremurile: clădiri moderne, străzi curate, aer proaspăt. Dar la periferie, trecutul își păstrează amprenta. Blocuri gri, tăceri apăsătoare și o liniște care pare neclintită din anii ’80.
Pentru generația de aur a Corvinului, Hunedoara înseamnă „acasă”. Chiar dacă au atins gloria și ar fi putut trăi oriunde, cei mai mulți au rămas. Printre ziduri care spun povești și amintiri care nu ruginesc.
Ioan Petcu: calm, blândețe și o carieră de excepție
La cei 66 de ani, Petcu păstrează energia și claritatea unui om împăcat cu trecutul. Privirea senină și glasul blând creează un dialog în care timpul parcă încetinește.
„Tot ce făceam în copilărie era să jucăm fotbal. Oriunde – pe zgură, piatră, în curtea școlii. Am realizat că pot face o carieră din asta prin clasa a cincea. Tatăl meu m-a susținut și m-a dus la Corvinul. Prima satisfacție a fost când am câștigat campionatul școlar în clasa a opta. Apoi, am fost selecționat de Dumitru Pătrașcu la juniori.”
Lucescu – antrenor, mentor, educator
„În 1977, Lucescu a venit la Corvinul. Era un început de drum și pentru el. Chiar dacă era coleg cu noi, se purta ca un frate mai mare. Ne învăța personal după antrenamente, stătea cu noi, ne corecta execuțiile, ne încuraja. A devenit antrenorul echipei și ne-a transformat.”
Dar Lucescu nu punea accent doar pe fotbal. „Venea acasă la părinții noștri, le explica cât de importantă e școala. Spunea mereu: «Educația e la fel de importantă ca fotbalul». Pe mine mă trimitea la sala de forță, îmi zicea: «Ai tehnică, ai inteligență, dar trebuie să lucrezi fizic».”
„Ne-a dus peste tot: Italia, Israel, China, Egipt!”
„Era tot timpul informat, un bun pedagog. După meciuri ne adunam cu familiile, discutam despre ce s-a întâmplat pe teren. Când am vrut să luăm carnetul de conducere, a mers cu noi. Era mereu prezent, mereu implicat.”
Lucescu a dus echipa în turnee internaționale: „Am jucat în Italia, China, Israel, Egipt. Era o oportunitate rară. Ne căleau meciurile tari, iar când ne întorceam în țară, totul părea mai ușor. Am avut un avantaj față de alte echipe. Jucam ofensiv, cu curaj.”
Căderea Corvinului și plecarea în străinătate
„Primul semn de slăbiciune a fost plecarea lui Lucescu la națională. Echipa a rezistat încă un deceniu, dar treptat, grupul s-a destrămat: Andone, Rednic, Mateuț au plecat. Am rezistat cât am putut.”
După Revoluție, Petcu a plecat în Cipru: „A fost ca o vacanță. Acolo era alt ritm – doar două antrenamente pe săptămână, meciurile le pregăteam din scurt. A fost frumos, dar diferit față de ce trăisem în România.”
Revenirea a venit forțat: „În 1991, o lege nouă privind jucătorii străini m-a făcut să mă întorc. M-au chemat apoi în Ungaria, la Diosgyori, dar am revenit după un an. Am fost numit președinte la Corvinul, Gabor era antrenor. Am căzut în 1992, dar am fost aproape de promovare din nou.”
Barajul cu Sportul și amărăciunea din final
„Am jucat baraj cu Sportul Studențesc, antrenată de Gino Iorgulescu. Arbitrul Dan Dragoș Crăciun ne-a furat, clar! A fost dureros. Tot spun asta, pentru că așa a fost. Ne-a rupt. Poate păream bătrâni, dar eram gata să mai luptăm.”
Concluzie: Povestea lui Ioan Petcu este una despre dăruire, loialitate și pasiune pentru fotbal. În umbra marilor nume, el a fost un profesionist autentic și un martor tăcut al transformării fotbalului românesc. Iar Lucescu, pentru el și pentru generația sa, a fost mai mult decât un antrenor – a fost un model.